Miracolul din viața Corinei Chiriac. Întâmplarea de la Ierusalim care a făcut-o să creadă în Dumnezeu: “De atunci, nimic nu mă mai poate clinti”

Corina Chiriac a împlinit 73 de ani pe 26 octombrie 2022, zi în care creștinii ortodocși îl prăznuiesc pe Sfântul Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Născută în zi sfântă, Corina a devenit o persoană extrem de credincioasă, după un miracol trăit pe propria piele, în anul 1983, la Ierusalim.

Corina Chiriac, diva muzicii românești, este născută în zi de mare sărbătoare pentru toți creștinii ortodocși, Sfântul Mucenic Dimitrie. Dar ea nu a fost dintotdeauna credincioasă. Artista a povestit, la un moment dat, care a fost momentul în care și-a întors cu adevărat fața către credință.

Într-un interviu mai vechi pentru Ziarul Lumina, Corina Chiriac a povestit care a fost declicul care a întors-o cu fața către Dumnezeu. Miracolul s-a petrecut în 1983, iar poveste a fost scrisă de Corina în cartea ei autobiografică, „Căutând iubirea“.

„L-am întâlnit pe Hristos la Ierusalim, unde am ajuns prima oară în 1983. Acasă, în România, fusese o iarnă deosebit de grea în acel an. Turneele noastre artistice se ţineau, totuşi, aşa cum se putea, în ciuda gerului, iar eu am răcit foarte rău în acea iarnă; mi-a răcit capul, transpirat de cântat din tot sufletul.M-am îmbolnăvit rău. Îmi curgeau lacrimi nesărate din ochi, aşa ca la câinii fără stăpân, iar tusea părea că se îneacă între strănuturi. Aşa bolnavă a trebuit să plec în turneu în Israel, în compania altor trei actori români. Am ajuns la Tel Aviv pe 25 decembrie 1983. Aveam 33 de ani. Din cauza climei mult mai calde din Israel, răceala mea s-a agravat în loc să se vindece, deşi luam zilnic porţii mari de medicamente.

Pe 28 decembrie ’83, într-o zi fără spectacole, 2 familii de evrei români ne-au luat pe noi, cei 4 artişti din România, cu două maşini, să ne ducă în pelerinaj la câteva dintre locurile sfinte: Muntele Tabor, Betleem, Nazaret, Betania… Astfel, am ajuns şi la Ierusalim.

Ajungând la poarta oraşului vechi, urma să ne îndreptăm pe jos către biserica Sfântului Mormânt prin bazarul oriental plin de culori, arome şi muzici! Eu aveam la ora aceea o atitudine indiferentă faţă de credinţă şi vai!, faţă de Bunul Dumnezeu. Auzisem că mulţi cred că există undeva o forţă pe care au denumit-o Dumnezeu, dar credeam ca asta e o problemă care nu mă priveşte pe mine. Sună cunoscut?!“

„Străbătând bazarul din Ierusalim, atenţia mea era atrasă de miile de frumuseţi colorate care atârnau peste tot prin labirintul de dughene şi dughenuţe pe care îl străbăteam. Aparate muzicale, aur, rochii, ilustrate, prăjituri arăbeşti cu miere şi fistic… Noi eram la cumpărături, într-o zi liberă. Personal nu aveam habar că aleea pietruită, flancată de ziduri înalte era chiar Drumul Crucii!

Pentru că sunt iubitoare de muzee, antichităţi şi preţuiesc obiecte valoroase prin vechimea lor, am remarcat că majoritatea dalelor pe care călcam erau foarte vechi. Am observat pe una din ele chiar urmele unui joc roman, un fel de „ţările“ scrijelit în piatră poate chiar de soldaţii lui Pontius Pilat. M-am gândit atunci: „Te pomeneşti că această dală de piatră e din vremea lui Iisus“.

A fost un gând, un simplu gând care nu m-a împiedicat să-mi cumpăr un enorm cataif umplut cu nuci şi fistic ce mustea a miere. Şi în timp ce muşcam din cataif încercând să nu pătez frumosul costum de ginşi albaştri abia cumpărat, la un moment dat, pe o parte mai lată de drum, mi s-a părut că undeva în faţa mea, tocmai a dat colţul un convoi.

Nu era o viziune, era mai degrabă o senzaţie sufletească, o convingere interioară că asist la convoiul care Îl duce pe Iisus la locul răstignirii. Imagini ale multor icoane şi reprezentări ale calvarului mi-au năvălit în minte ca un film ce se derula în viteză. Niciodată în viaţă nu am fost atât de emoţionată de ceva, ca în acel moment. O nesfârşită tristeţe, o imensă compasiune mi-a apăsat inima. Am căutat să văd cum se cheamă acel drum: desigur se chema Via Dolorosa, Drumul Durerii!

Pradă acelei bruşte tristeţi, aproape cu ochii în lacrimi, am căutat să pun cataiful undeva, să scap de el, aşa neterminat. L-am învelit într-o punguţă de plastic cerută la una dintre dughene şi l-am lăsat pe o margine de zid. Apoi, privind la frumoşii mei pantofi noi cu tocuri foarte înalte, m-am descălţat. Mi se părea o insultă să calc cu tocurile mele înalte pe pietrele pe care „cu numai câteva minute înainte“ călcase desculţi Iisus. Aşa, cu picioarele goale, am parcurs tot restul drumului până la Sfântul Mormânt.

În curând am ajuns la biserica Sfântului Mormânt înăuntrul căreia e foarte frig. N-am simţit că înaintez desculţă. Am urcat cu pantofii în mână pe Golgota, am încremenit de tristeţe în faţa Crucii Răstignirii apoi, coborând treptele mărunte am sărutat Piatra Ungerii. Ajungând în faţa capelei care încă din timpul Cruciaţilor adăposteşte Sfântul Mormânt, de unde a înviat Iisus Hristos, picioarele mele goale s-au „tăiat“ şi m-am lăsat în genunchi.

Actriţa care era cu mine mă înghiontea şi însista să mă rog la Mormânt pentru ceva. Abia am auzit-o. Mi se părea că aştept un semn important şi nu voiam să ratez clipa când mi se va arăta. În faţa capelei Sfântului Mormântului am înaintat în genunchi, fără să mă pot „ruga“. N-am avut nici o îndoială: „ştiam“ că acolo ESTE Iisus.

Cum poţi să te rogi, ce poţi cere în faţa unui mormânt unde a fost îngropat Cineva care e Viu?! Târziu, noaptea, când am ajuns înapoi la hotel, încă nu mă părăsise acea tristeţe. Totuşi, am adormit ca un butuc căzut din căruţă pe un maldăr de paie. Dimineaţa, înainte să mă dau jos din patul îngust de campanie pe care dormisem, am întins mâna după picăturile de nas dar, nu mai aveam nici guturai, nici durere de cap, nici lacrimi nesărate nu-mi mai curgeau din ochi. Nu mai aveam nimic din teribila răceală cu care venisem din ţară.

Normal era să răcesc şi mai tare după ce umblasem desculţă câteva ore, mai ales în biserică unde e frig ca iarna. Bineînţeles că am pus vindecarea pe seama pumnilor întregi de medicamente înghiţite între timp. Cum puteam eu să cred că mi se făcuse cadoul unei vindecări miraculoase, că eu trecusem printr-o minune care rămăsese în mine?

E foarte greu să accepţi la 33 de ani când nu eşti credincios, că se întâmplă minuni, că ele se întâmplă azi şi că ţi se întîmplă tocmai ţie! Au trebuit să se întâmple destule alte minuni acasă, cu mama, cu prietene bolnave de cancer care s-au vindecat poate pentru că eu le adusesem nişte cruciuliţe sfinţite de la Ierusalim, ca să încep să cred că vindecarea mea n-a fost un accident fericit datorat unui pumn de medicamente. A durat mai bine de un an până când am acceptat acest adevăr.

Apoi am cerut într-o zi a anului 1984 o Biblie. Voiam să citesc Evangheliile, toate cele 4 care vorbesc despre Iisus. Nu ştiu exact când am avut revelaţia credinţei, atunci la Ierusalim, pe Drumul Crucii, sau atunci când am citit Evangheliile? Ştiu doar că azi, orice mi-ar spune oricine, orice film s-ar face după orice carte scrisă contra credinţei mele, nimic nu mă mai poate clinti: Iisus S-a născut din Preasfânta Fecioară Maria, a pătimit, a murit, a fost îngropat şi a înviat din mormântul pe care l-am sărutat eu la Ierusalim. Atât. Pentru mine, Iisus este Mântuitorul sănătăţii noastre întregi. Fără El, nimic”.

Corina Chiriac a împlinit 73 de ani
Corina Chiriac s-a născut pe 26 octombrie 1949. Părinții ei, Mircea şi Elisabeta Chiriac, au fost ambii profesori universitari la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu din Bucureşti. Tatăl, profesor de armonie şi contrapunct la catedra de compozitie şi dirijat a Conservatorului iar mama, profesor de pian. Din păcate, amândoi decedaţi, se arată în biografia de pe site-ul oficial al artistei, corinachiriac.ro.